老李 (Li)

老李来到胡同里找街坊邻居唠嗑。

他清楚全中国有大约一亿姓李的人,但他认为自己与众不同。他一直以来都坚信这一点。每天下午大约四点,老李都会怀着这样的情怀去吃晚饭。

可能老李吃米饭的方式和其他十万多姓李的人没什么不同,或者他拿筷子的方法和另外四万五千个姓李的人完全一样。然而,他仍然感觉自己独一无二、不可复制。在他颇有仪式感地吃米饭时,或者向其他三个同姓老李递醋瓶的时候,这种自豪感尤为明显。

每当小城天色渐晚,胡同渐渐变得宽敞和温暖起来。胡同里喧嚣嘈杂,黄昏慢慢远去。老李总这样自我激励然后醒来,或者他醒来然后这样激励自己,又或是换成另外一个老李,一亿个老李中的一个。

有蜻蜓在成群结队地飞舞,时间的脚步很重,天气很热,如今再也听不到去年秋天树叶的沙沙声。夏朝的一天带着粗重的喘息声和呻吟的声音开始。老李看着地平线,天边彤云密布。

 

(阿)毛利西奥·佩尔卡拉 作

樊晓天 译

Nanjing (limba română)

Capitală a Educaţiei, Ştiinţei, Culturii, Artei şi Turismului pentru generaţiile tinere şi Capitală a cerului în perioada antică, Nanjing este unul din cele mai frumoase locuri din China. Şi nu este aşa doar pentru impunătorul său perete, nici pentru peisajul său colorat sau pacea care domină în templele sale, Nanjing este şi Mei Yang.
Mei Yang, sau simplu Yang pentru prietenii vorbitori de limba spaniolă, este prietena mea. Am întâlnit-o la Beijing , pe vremea când îşi realiza practica în cadrul Departamentului de Limba Spaniolă la Radio China Internaţional. De la început am fost fascinat de prodigioasa sa inteligenţă, cu conversaţiile sale mereu lungi şi interesante, cu versatilitatea sa idiomatică. Mei Yang este o tânără de peste douăzeci de ani, capabilă să-l citeze textual pe Lacan, să-l traducă într-o clipă pe Confucius în spaniolă sau engleză şi să relateze un moment din liga chineză, toate în mai puţin de patru fraze. Am mai cunoscut puţin oameni în viaţa mea la fel de prietenoşi precum Yang, iar bunătatea fiinţei sale este exprimată nu doar de acţiunile sale, dar şi în cuvintele sale, atent alese.

În vizita mea întreprinsă în capitala sudului, Mei Yang m-a însoţit la Casa Memoriei Masacrului din Nanjing. În aceeaşi zi, Yang a suferit un uşor deranj stomacal şi nu a mai putut să îmi ţină companie.

Mauricio Percara

Traducere- Anca Rusu Cosmina

rumania

THE CAGE (LA JAULA)

There is a moment of the day when men rest, faraway, on the other side of the world, where the sun is setting down and cicadas let place to crickets. Moms tuck up their kids in bed, a watered down mate, a lukewarm coffee and the uncountable voices which resound shouting the memories of the day that is gone. It is just in that moment when Beijing wakes up.

Before the first beams of the yellowest sun everseen reach the streets still snoring, a man has a walk around the park with his bird. The bird doesn’t sing or fly, it doesn’t know that it knows, it even doesn’t know that it lives without wanting to live . But that 76 years old sir whistles and moves, training his always young body in the arts of Tai chi chuan. The bird wishes to fly, like everybody,like men. The bird wants to be free as its owner. The man jumps, exercises. The bird, in a frenetic attack, flutters fast and even more accelerated regrets its outburst of hope when it crashed into the wired wall because its body is weakened as a result of captivity. Then, the bird realises itself as a bird and confirms that it has not been created to fly as a bird.

The man walks looking to the floor and dreams awaken for a while, he walks slower and stops, the man knows. The soft wind is blowing in the hottest summer that the North Capital has ever seen. The bird doesn’t whistle, because the bird is dead although it doesn’t know it because it’s a bird, and birds aren’t allowed to think or feel or complain about dying or whistle like birds. The man goes to the lake and looks at his reflection as if it were the first time, like in love, as feeling crazy and strange to himself. He observes himself carefully, without intending to . The man looks at himself and shakes his dusty wings wishing to see the world outside of his cage, that world which birds talk about. Silence, muteness, calmness, there are people sleeping downstairs.

Copyright © Mauricio Percara 2015